Sa petrec o ora in tacere, “chiar daca mai exista cineva langa mine” – asta a fost “tema” mea pe ziua de astazi.
In primul rand ca toate lucrurile s-au miscat mai incet. Nu in sensul enervant, in care tu astepti sa se intample ceva, si nu se intampla. Ci in sensul… calm al cuvantului. Ca si cum deodata ar fi fost timp pentru toate. Ca si cum timpul ar fi avut rabdare cu mine.
Apoi, a devenit mai important daca ceva este important. Daca ceva conteaza. Daca are sens. Ceea ce urma sa spun sau sa fac. Si daca nu, nu.
Apoi, au iesit la iveala o serie de lucruri uitate. Dintre cele pe care le pusesem “on hold”, pentru a fi facute imediat ce am un ragaz.
Apoi, am realizat cate conversatii port in capul meu. Fara sa deschid gura. Cu oamenii care imi sunt aproape zi de zi. Cu cei care sunt departe. Cu cei din carti sau care scriu carti.
Dar poate cel mai mult, a insemnat sa fiu prezenta mai mult. Sa fiu mai aici. Mai acum. Sa traiesc mai secunda cu secunda. Poate de aceea mi se pare ca s-au intamplat atat de multe, intr-o singura ora in care am tacut, tac. Desi a trecut atat de putin.
